Am mutat blogul la :
http://exergy33.blogspot.com/
Deci va astept la noua adresa :).
ghicitoare
...
Un alt tablou dintr-o colectie particulara ...
Nu voi da deocamdata nici un fel de amanunte; vreau sa va las placerea ca pentru citeva clipe sa intrati in pielea expertului prins in complicatul proces al identificarii si autentificarii unei opere de arta :)
Sa vedem cine se va incumeta sa inceapa expertiza, si mai ales sa vedem daca cineva va reusi sa gaseasca raspunsul corect la ghicitoarea de azi : cine credeti ca e autorul picturii?
Un alt tablou dintr-o colectie particulara ...
Nu voi da deocamdata nici un fel de amanunte; vreau sa va las placerea ca pentru citeva clipe sa intrati in pielea expertului prins in complicatul proces al identificarii si autentificarii unei opere de arta :)
Sa vedem cine se va incumeta sa inceapa expertiza, si mai ales sa vedem daca cineva va reusi sa gaseasca raspunsul corect la ghicitoarea de azi : cine credeti ca e autorul picturii?
il cardinale
...
Acest tablou imi provoaca o avalansa de ginduri...
M-am oprit asupra lui din mai multe motive.
In primul rind pentru ca e expus la Muzeul National de Arta al Moldovei din Chisinau, loc in care am facut anterior o vizita virtuala, prilej cu care l-am prezentat pe Katsushika Hokusai.
Doresc sa vorbesc mai mult despre picturile de la muzeul din Chisinau, pentru ca, si acolo, se gasesc lucruri frumoase si necunoscute.
Al doilea motiv il constituie pictorul insusi. Nu e un nume celebru, insa acest tablou a fost pictat intr-un moment de inspiratie. O revista italiana de arta l-a catalogat drept cel mai reusit portret iesit de pe sevaletul lui Alexander Rizzoni.
Alexander Rizzoni, Aleksandrs Riconi (in lituaniana), Alessandro Rizzoni (in italiana), iar in rusa Aleksandr Antonovich Rizzoni (1836-1902) - pictor de origine italiana, nascut la Riga - in Lituania.
A studiat la Academia de Arta din Sankt Petersburg, insa a facut numeroase calatorii in Italia, calatorii ce i-au influentat in mod dramatic stilul de a picta.
Tatal sau, Anton Rizzoni, ofiter in armata lui Napoleon, a fost originar din orasul italian Bologna, insa s-a stabilit la Riga ca urmare a casatoriei cu fata unei familii de germani ce locuia in acest oras baltic.
Tabloul de la Chisinau, intitulat Portret de cardinal, a fost pictat in 1896, se pare ca in timpul unei calatorii in pensinsula, loc in care pictorul si-a trait ultima parte a vietii si unde a si murit in 1902.
Rizzoni nu e un nume sonor in istoria artei, desi a pictat tablouri reusite si a fost membru, dar si profesor, la Academia de Arta din Sankt Petersburg.
Faptul ca a calatorit mult, si a pictat relativ putin, poate constituie un motiv al conului de umbra in care a intrat dupa moarte. Alt motiv il constituie lipsa tablourilor sale din muzeele si galeriile de arta publice.
Cercetarile intreprinse de experti italieni au scos la iveala un numar surprinzator de mare de lucrari aflate in colectii particulare raspindite prin cele mai diverse tari : Finlanda, Germania, Lituania, Suedia, Rusia, Italia, Anglia, Elvetia ...
Unele au luat drumul caselor de licitatii, altele insa au ramas la posesorii lor, care nici in ruptul capului nu ar vinde ceea ce detin.
De aici se poate descarca o imagine de o calitate grafica deosebita ce reda cu fidelitate finetea executiei tabloului :
http://www.divshare.com/download/6925454-a78
IL CARDINALE e cel mai reusit tablou de la muzeul din Chisinau, afirma cei ce au admirat tabloul la fata locului ...
Acest tablou imi provoaca o avalansa de ginduri...
M-am oprit asupra lui din mai multe motive.
In primul rind pentru ca e expus la Muzeul National de Arta al Moldovei din Chisinau, loc in care am facut anterior o vizita virtuala, prilej cu care l-am prezentat pe Katsushika Hokusai.
Doresc sa vorbesc mai mult despre picturile de la muzeul din Chisinau, pentru ca, si acolo, se gasesc lucruri frumoase si necunoscute.
Al doilea motiv il constituie pictorul insusi. Nu e un nume celebru, insa acest tablou a fost pictat intr-un moment de inspiratie. O revista italiana de arta l-a catalogat drept cel mai reusit portret iesit de pe sevaletul lui Alexander Rizzoni.
Alexander Rizzoni, Aleksandrs Riconi (in lituaniana), Alessandro Rizzoni (in italiana), iar in rusa Aleksandr Antonovich Rizzoni (1836-1902) - pictor de origine italiana, nascut la Riga - in Lituania.
A studiat la Academia de Arta din Sankt Petersburg, insa a facut numeroase calatorii in Italia, calatorii ce i-au influentat in mod dramatic stilul de a picta.
Tatal sau, Anton Rizzoni, ofiter in armata lui Napoleon, a fost originar din orasul italian Bologna, insa s-a stabilit la Riga ca urmare a casatoriei cu fata unei familii de germani ce locuia in acest oras baltic.
Tabloul de la Chisinau, intitulat Portret de cardinal, a fost pictat in 1896, se pare ca in timpul unei calatorii in pensinsula, loc in care pictorul si-a trait ultima parte a vietii si unde a si murit in 1902.
Rizzoni nu e un nume sonor in istoria artei, desi a pictat tablouri reusite si a fost membru, dar si profesor, la Academia de Arta din Sankt Petersburg.
Faptul ca a calatorit mult, si a pictat relativ putin, poate constituie un motiv al conului de umbra in care a intrat dupa moarte. Alt motiv il constituie lipsa tablourilor sale din muzeele si galeriile de arta publice.
Cercetarile intreprinse de experti italieni au scos la iveala un numar surprinzator de mare de lucrari aflate in colectii particulare raspindite prin cele mai diverse tari : Finlanda, Germania, Lituania, Suedia, Rusia, Italia, Anglia, Elvetia ...
Unele au luat drumul caselor de licitatii, altele insa au ramas la posesorii lor, care nici in ruptul capului nu ar vinde ceea ce detin.
De aici se poate descarca o imagine de o calitate grafica deosebita ce reda cu fidelitate finetea executiei tabloului :
http://www.divshare.com/download/6925454-a78
IL CARDINALE e cel mai reusit tablou de la muzeul din Chisinau, afirma cei ce au admirat tabloul la fata locului ...
karandaş
...
Trecusem in clasa a cincea. Nu era cine stie ce mare eveniment, insa programul meu suferea o schimbare majora : orele urmau sa se tina dupa-amiaza, nu dimineata, cum fusesem obisnuita pina atunci.
Mai intervenise un fapt relativ important in viata mea de scolarita. In urma unor teste pe care le dadusem pe la sfirsitul clasei a patra, fusesem selectata pentru clasa speciala cu profil de matematica.
Acest lucru i-a luat prin surprindere pe parintii mei, pentru ca niciodata nu si-au inchipuit ca as fi avut oareşce inclinatii spre matematica. Intotdeauna imi manifestasem interesul pentru literatura si limbi straine, nu pentru volume geometrice sau regula de trei simpla :)
Dintr-o data m-am trezit intr-un alt univers, cu multe dimineti libere si profesori noi - pentru fiecare obiect in parte. Acele dimineti trebuiau umplute cumva, si cum nu aveam nici urma de talent muzical, era clar ca nu puteam face parte din corul sau din orchestra de mandoline a scolii.
Oricum, ma inscrisesem la cercul de matematica, ce urma sa se tina de doua ori pe saptamina, fara sa-mi fie prea clar ce vom face acolo, dar si in echipa de mini-baschet - pentru ca doream sa iau citiva centimetri in plus ...
Mama insa insista sa merg si la cercul de desen. Stiam din ce cauza insistă. Considera ca am un comportament prea baieteasc si spera ca mediul artistic sa ma feminizeze macar putin.
Fara sa ma intrebe daca vreau, sau nu, ma inscrisese pe lista.
Asa ca neavind incotro, a trebuit sa merg.
Si acolo se tineau doua sedinte pe saptamina, din care una se suprapunea cu sedinta de la cercul de matematica. Tocmai cind credeam ca gasisem un bun prilej de a ma sustrage unei activitati pe care o consideram fara rost, pictatul, profesorul m-a anuntat ca nu e nici o problema. O sedinta voi veni cu incepatorii dintr-a V-a, o sedinta cu cei din clasa a VIII-a.
Cercul de desen se tinea la Casa Pionierilor, intr-o cladire nationalizata in curtea careia trona un arbore chinezesc declarat monument al naturii : Ginkgo Biloba.
Si desi stiam cine si cind plantase copacul acolo, imi placea sa-mi inchipui tot felul de povesti, care mai de care mai fantezista ...
In prima sedinta, ce s-a tinut intr-o camera incapatoare cu parchet ceruit, ferestre uriase si peretii acoperiti cu desene, colaje si diverse picturi, am fost fermecata de acel univers foarte putin cunoscut, la care, anterior, niciodata nu ma gindisem la modul serios.
Profesorul a inceput sa vorbeasca despre hirtie, colile de desen, creioane si pensule ... si mare mi-a fost mirarea sa descopar ca foile de hirtie sunt taiate dupa dimensiuni standard iar creioanele sunt standardizate si ele. A scos dintr-o trusa mai multe creioane, si, rind pe rind, a inceput sa le prezinte si sa le descrie caracteristicile, calitatile si defectele : B, HB, B3, BB ...
Ma pufnea risul la auzul atitor be-uri si haş-be-uri ... pina in momentul in care privirea mi-a cazut pe creionul din mina. Am zarit un H aurit ... si m-am intrebat de ce anterior nu observasem literele de pe creioane, tinind cont de faptul ca obisnuiam sa mâzgâlesc in mod frecvent.
In acea zi am invatat un cuvint pe care nu l-am uitat niciodata : karandasch/karandaş.
Profesorul ne-a zis ca in limba rusa, creionului i se spune karandaş, insa acest nume provine de fapt de la o firma elvetiana producatoare de creioane si ustensile de scris : Caran D'Ache.
Povestea devenea tot mai interesanta. Profesorul ne spunea ca la baza cuvintului karandaş se afla doua cuvinte din limba turca : kara - negru/neagra, si taş - piatra.
Karandaş, adica piatra neagra :)
De la aceste doua cuvinte turcesti s-a inspirat Arnold Schweitzer atunci cind si-a botezat creioanele.
Prima sedinta de la cercul de desen mi-a placut foarte mult, mai ales datorita divagatiilor lingvistice facute de profesorului nostru, care, in toate sedintele ce au urmat, s-a dovedit a fi o adevarata enciclopedie vorbitoare, o enciclopedie pe intelesul nostru, al tuturor.
Trecusem in clasa a cincea. Nu era cine stie ce mare eveniment, insa programul meu suferea o schimbare majora : orele urmau sa se tina dupa-amiaza, nu dimineata, cum fusesem obisnuita pina atunci.Mai intervenise un fapt relativ important in viata mea de scolarita. In urma unor teste pe care le dadusem pe la sfirsitul clasei a patra, fusesem selectata pentru clasa speciala cu profil de matematica.
Acest lucru i-a luat prin surprindere pe parintii mei, pentru ca niciodata nu si-au inchipuit ca as fi avut oareşce inclinatii spre matematica. Intotdeauna imi manifestasem interesul pentru literatura si limbi straine, nu pentru volume geometrice sau regula de trei simpla :)
Dintr-o data m-am trezit intr-un alt univers, cu multe dimineti libere si profesori noi - pentru fiecare obiect in parte. Acele dimineti trebuiau umplute cumva, si cum nu aveam nici urma de talent muzical, era clar ca nu puteam face parte din corul sau din orchestra de mandoline a scolii.
Oricum, ma inscrisesem la cercul de matematica, ce urma sa se tina de doua ori pe saptamina, fara sa-mi fie prea clar ce vom face acolo, dar si in echipa de mini-baschet - pentru ca doream sa iau citiva centimetri in plus ...
Mama insa insista sa merg si la cercul de desen. Stiam din ce cauza insistă. Considera ca am un comportament prea baieteasc si spera ca mediul artistic sa ma feminizeze macar putin.
Fara sa ma intrebe daca vreau, sau nu, ma inscrisese pe lista.
Asa ca neavind incotro, a trebuit sa merg.
Si acolo se tineau doua sedinte pe saptamina, din care una se suprapunea cu sedinta de la cercul de matematica. Tocmai cind credeam ca gasisem un bun prilej de a ma sustrage unei activitati pe care o consideram fara rost, pictatul, profesorul m-a anuntat ca nu e nici o problema. O sedinta voi veni cu incepatorii dintr-a V-a, o sedinta cu cei din clasa a VIII-a.
Cercul de desen se tinea la Casa Pionierilor, intr-o cladire nationalizata in curtea careia trona un arbore chinezesc declarat monument al naturii : Ginkgo Biloba.
Si desi stiam cine si cind plantase copacul acolo, imi placea sa-mi inchipui tot felul de povesti, care mai de care mai fantezista ...
In prima sedinta, ce s-a tinut intr-o camera incapatoare cu parchet ceruit, ferestre uriase si peretii acoperiti cu desene, colaje si diverse picturi, am fost fermecata de acel univers foarte putin cunoscut, la care, anterior, niciodata nu ma gindisem la modul serios.
Profesorul a inceput sa vorbeasca despre hirtie, colile de desen, creioane si pensule ... si mare mi-a fost mirarea sa descopar ca foile de hirtie sunt taiate dupa dimensiuni standard iar creioanele sunt standardizate si ele. A scos dintr-o trusa mai multe creioane, si, rind pe rind, a inceput sa le prezinte si sa le descrie caracteristicile, calitatile si defectele : B, HB, B3, BB ...
Ma pufnea risul la auzul atitor be-uri si haş-be-uri ... pina in momentul in care privirea mi-a cazut pe creionul din mina. Am zarit un H aurit ... si m-am intrebat de ce anterior nu observasem literele de pe creioane, tinind cont de faptul ca obisnuiam sa mâzgâlesc in mod frecvent.
In acea zi am invatat un cuvint pe care nu l-am uitat niciodata : karandasch/karandaş.
Profesorul ne-a zis ca in limba rusa, creionului i se spune karandaş, insa acest nume provine de fapt de la o firma elvetiana producatoare de creioane si ustensile de scris : Caran D'Ache.
Povestea devenea tot mai interesanta. Profesorul ne spunea ca la baza cuvintului karandaş se afla doua cuvinte din limba turca : kara - negru/neagra, si taş - piatra.
Karandaş, adica piatra neagra :)
De la aceste doua cuvinte turcesti s-a inspirat Arnold Schweitzer atunci cind si-a botezat creioanele.
Prima sedinta de la cercul de desen mi-a placut foarte mult, mai ales datorita divagatiilor lingvistice facute de profesorului nostru, care, in toate sedintele ce au urmat, s-a dovedit a fi o adevarata enciclopedie vorbitoare, o enciclopedie pe intelesul nostru, al tuturor.
zgomot cromatic
...
Deschid un nou capitol de blog : "cercul de desen".
Pentru introducere folosesc un text pe care l-am scris cu mai mult timp in urma.
Vorbea cu intonatie si-mi placea sa ascult cum suna numele unor pictori, tari sau curente importante din istoria artei.
Nume ciudate curgeau unul dupa altul in timp ce filele diverselor cataloage se intorceau fosnind cu importanta.
Cam asta tin minte din acea prima lectie : Leonardo da Vinci - zimbetul Giocondei, Titian - rosu, Michelangelo - madona cu pruncul, Rafael - o aglomerare umana pe un fond bleu, Boticelli - o femeie goala cu o scoica uriasa la picioare, El Greco - un guler alb din care iese capul unui om uscativ, Rubens - femei prea pline, Renoir - negru, obscuritate, Goya - ceva ce n-as vrea sa visez noaptea, Vermeer - ferestre la stinga, un om la o masa cu niste planse, femeia cu scrisoare, Holbein - portretul cuiva cu un lant cu medalion, Rembrandt - autoportret, Tonitza - copii ... ochi ca doi nasturi negri, Paul Gauguin - imagini prea viu colorate si femei cu plete negre, Modigliani - oameni cu gitul alungit, Utrillo, van Gogh, ... nu-mi amintesc mare lucru, parca ar fi plouat pe picturile lor amestecindu-le culorile, .. ba da!, e vorba si de un portret cu capul bandajat ... Degas - balerine cu rochii bleu si roz, Marc Chagall - niste vaci plutind prin aer, un violonist cu fata verde, Gustav Klimt - niste femei ciudate cu rochii si mai ciudate, Picasso - o femeie cu doua capete si buze de negresa, Salvador Dali - niste ceasuri ce se topesc, un calaret desirat ingenuncheat in fata unui cal, Matisse - o ie romaneasca, Grigorescu - car cu boi, o fata intinsa pe o lavita, ... Barbizon, numele asta a fost rostit de citeva ori ... aha, padurea de la Barbizon ... peisajele lui Andreescu ... toate pareau sa se invirteasca intr-un carusel pe care nu-l poti urmari cu privirea fara sa nu ametesti ... renastere, impresionism, expresionism, cubism, pointilism, modernism, post-modernism, ... iar insiruirea parea ca nu se mai termina.
Ma durea capul din cauza bombardamentului informatic, si ochii, din cauza celui imagistic. Ma gindeam cu oroare ca ni se va cere sa le memoram pe toate, si numai acest gind imi provoca antipatie fata de lectia de desen.
La un moment dat m-am trezit cu un album pe banca. Profesorul impartea printre elevi cataloage, carti si reviste. L-am deschis la intimplare si ochii mi-au cazut pe niste imagini ciudate viu colorate. Semanau mai mult cu niste instalatii industriale decit cu cele de arta.
Conducte, elice, robinete, cuburi si piramide de culoare rosie, albastra, alba, galbena si verde, strapunse de niste sirme negre, stateau gata sa intre in miscare. Aveam senzatia ca aud zgomot metalic de lanturi si roti dintate. Se auzea scrisnet si huruit de hala industriala. Am dat cu repeziciune pagina la o parte.
Pe fila urmatoare insa zimbea o femeie ... am recunoscut-o cu uimire ... era Gioconda sau Mona Lisa. Era insa o altfel de Gioconda ... si avea o legatura de chei. Clinchetul lor imi intra in ureche. Iar acea Mona Lisa integrata in decorul modern mi se parea mai aproape sufleteste decit aceea venita din Evul Mediu.
Silabiseam cu voce tare explicatiile de sub imagini ... Fer-nand Le-ger ... apoi oprindu-ma am privit din nou imaginea. Nu puteam intelege mare lucru din tablou, insa privindu-l, undeva, intr-un ungher intunecat al mintii mele incepea sa se faca lumina.
In acel moment am inteles ca arta nu inseamna tablourile cu mere, struguri si pepeni si nici vasele de flori pe care le vazusem cu zecile prin sufrageriile caselor in care fusesem in vizita. Incepeam sa inteleg ca arta inseamna altceva decit imagine. De fapt adevarata arta e dincolo de ceea ce se vede, dincolo de imaginea propriu zisa. Imaginea e doar suportul pe care pictorul scrie un veritabil eseu filozofic ce se cere citit in liniste.
Deschid un nou capitol de blog : "cercul de desen".
Pentru introducere folosesc un text pe care l-am scris cu mai mult timp in urma.
Prima lectie de desen din clasa a V-a ... parca a fost ieri. Si ieri parca e azi :)
Imi amintesc ca usa s-a deschis incet si profesorul, cu miinile incarcate de niste albume uriase, a intrat in clasa. Le-a asezat pe toate pe catedra apoi a tras scaunul exact in fata clasei. S-a asezat. Iar in acel moment a devenit cumva egal cu noi.
Era tinar, cred ca nu implinise treizeci de ani. Vorbea foarte calm si in timp ce vorbea se uita la noi, luind rind pe rind in vizor cite un profil. Avea un mod simpatic de exprimare pentru ca dupa fiecare idee expusa adauga ... foarte bine, deci sa mergem mai departe.
Era tinar, cred ca nu implinise treizeci de ani. Vorbea foarte calm si in timp ce vorbea se uita la noi, luind rind pe rind in vizor cite un profil. Avea un mod simpatic de exprimare pentru ca dupa fiecare idee expusa adauga ... foarte bine, deci sa mergem mai departe.
Tocmai incepuse sa ne vorbeasca de primele picturi facute de om, picturile de pe peretii pesterilor. Si-a continuat explicatiile deschizind un album in care am putut vedea niste imagini cu animale. Era vorba de celebrele picturi de la Lascaux.
Vorbea cu intonatie si-mi placea sa ascult cum suna numele unor pictori, tari sau curente importante din istoria artei.
Nume ciudate curgeau unul dupa altul in timp ce filele diverselor cataloage se intorceau fosnind cu importanta.
Cam asta tin minte din acea prima lectie : Leonardo da Vinci - zimbetul Giocondei, Titian - rosu, Michelangelo - madona cu pruncul, Rafael - o aglomerare umana pe un fond bleu, Boticelli - o femeie goala cu o scoica uriasa la picioare, El Greco - un guler alb din care iese capul unui om uscativ, Rubens - femei prea pline, Renoir - negru, obscuritate, Goya - ceva ce n-as vrea sa visez noaptea, Vermeer - ferestre la stinga, un om la o masa cu niste planse, femeia cu scrisoare, Holbein - portretul cuiva cu un lant cu medalion, Rembrandt - autoportret, Tonitza - copii ... ochi ca doi nasturi negri, Paul Gauguin - imagini prea viu colorate si femei cu plete negre, Modigliani - oameni cu gitul alungit, Utrillo, van Gogh, ... nu-mi amintesc mare lucru, parca ar fi plouat pe picturile lor amestecindu-le culorile, .. ba da!, e vorba si de un portret cu capul bandajat ... Degas - balerine cu rochii bleu si roz, Marc Chagall - niste vaci plutind prin aer, un violonist cu fata verde, Gustav Klimt - niste femei ciudate cu rochii si mai ciudate, Picasso - o femeie cu doua capete si buze de negresa, Salvador Dali - niste ceasuri ce se topesc, un calaret desirat ingenuncheat in fata unui cal, Matisse - o ie romaneasca, Grigorescu - car cu boi, o fata intinsa pe o lavita, ... Barbizon, numele asta a fost rostit de citeva ori ... aha, padurea de la Barbizon ... peisajele lui Andreescu ... toate pareau sa se invirteasca intr-un carusel pe care nu-l poti urmari cu privirea fara sa nu ametesti ... renastere, impresionism, expresionism, cubism, pointilism, modernism, post-modernism, ... iar insiruirea parea ca nu se mai termina.
Ma durea capul din cauza bombardamentului informatic, si ochii, din cauza celui imagistic. Ma gindeam cu oroare ca ni se va cere sa le memoram pe toate, si numai acest gind imi provoca antipatie fata de lectia de desen.
La un moment dat m-am trezit cu un album pe banca. Profesorul impartea printre elevi cataloage, carti si reviste. L-am deschis la intimplare si ochii mi-au cazut pe niste imagini ciudate viu colorate. Semanau mai mult cu niste instalatii industriale decit cu cele de arta.
Conducte, elice, robinete, cuburi si piramide de culoare rosie, albastra, alba, galbena si verde, strapunse de niste sirme negre, stateau gata sa intre in miscare. Aveam senzatia ca aud zgomot metalic de lanturi si roti dintate. Se auzea scrisnet si huruit de hala industriala. Am dat cu repeziciune pagina la o parte.
Pe fila urmatoare insa zimbea o femeie ... am recunoscut-o cu uimire ... era Gioconda sau Mona Lisa. Era insa o altfel de Gioconda ... si avea o legatura de chei. Clinchetul lor imi intra in ureche. Iar acea Mona Lisa integrata in decorul modern mi se parea mai aproape sufleteste decit aceea venita din Evul Mediu.
Silabiseam cu voce tare explicatiile de sub imagini ... Fer-nand Le-ger ... apoi oprindu-ma am privit din nou imaginea. Nu puteam intelege mare lucru din tablou, insa privindu-l, undeva, intr-un ungher intunecat al mintii mele incepea sa se faca lumina.
In acel moment am inteles ca arta nu inseamna tablourile cu mere, struguri si pepeni si nici vasele de flori pe care le vazusem cu zecile prin sufrageriile caselor in care fusesem in vizita. Incepeam sa inteleg ca arta inseamna altceva decit imagine. De fapt adevarata arta e dincolo de ceea ce se vede, dincolo de imaginea propriu zisa. Imaginea e doar suportul pe care pictorul scrie un veritabil eseu filozofic ce se cere citit in liniste.
artistul de pretutindeni
... 
Intilnirea mea " constienta" cu Andy Warhol, mai bine zis cu lucrarile lui, s-a petrecut la Teheran.
Proaspat sosita in Iran, si doritoare de a simti cit mai repede acel specific oriental si "persan " al megalopolisului pe care il reprezinta Teheranul, intocmeam cu constiinciozitate liste peste liste cu locurile pe care as fi vrut sa le vizitez.
Mi se parea ciudat ca aproape oricine din cercul meu de cunostinte sa ma intrebe daca am vizitat Muzeul de Arta Contemporana.
Atunci cind le spuneam ca NU, ei replicau cu mirare in glas : " De ce NU?! Acolo poti vedea tablouri de Picasso, van Gogh, Paul Gauguin, Andy Warhol, Magritte, Dali, Toulouse - Lautrec, Edvard Munch, Kandinsky ", ... si insiruirea numelor continua.
Dialoguri de genul celui de mai sus s-au desfasurat de mai multe ori, si nu puteam concepe cum de acesti oameni nu-si dadeau seama ca eu doream sa vad locuri ca Palatul Golestan, complexul de la Palatul Niavaran, cel de la Saad-Abad, vechiul bazar, moschei si ceainarii, locuri de intilnire ale dervisilor, Muzeul de Arheologie si Istorie, Muzeul de Covoare Persane, case memoriale, galeriile de antichitati si gradinile cu iz oriental :)
Dar intrebarea cu Muzeul de Arta Contemporana revenea cu o frecventa crescinda si ceea ce incepuse sa-mi zgândâre curiozitatea era un nume : Andy Warhol, despre care, sincera sa fiu, in ignoranta mea, nu stiam nimic.
Asa ca intr-o zi, nemaiputind suporta presiunea psihologica a necunoscutului, m-am dus sa vizitez muzeul. (in acea perioada Internetul era in stare incipienta, chiar si in Romania; deci singurele surse de informare ramineau bibliotecile sau o vizita la fata locului)
De abia atunci cind am privit seria de lucrari dedicata lui Mick Jagger,
si celebra reclama grafica Campbell's Soup, mi-am dat seama ca il cunosc de foarte multa vreme pe Andy Warhol, si ca nu exista om care sa traiasca intr-o tara civilizata, si sa nu-l cunoasca.
El insusi spunea : "I come from nowhere/Eu vin de nicaieri, de niciunde."
Dar Andy Warhol e peste tot. Pretutindeni.
Intruziunea sa in viata cotidiana e ireversibila, si chiar daca cei mai multi nu ii cunosc numele, ii cunosc imaginile.
Warhol e cea mai importanta personalitate a curentului Pop-Art. El e cel ce a consolidat notiunea de pop-icon, si e suficient sa privim cum a 
imaginat grafic fizionomia unor staruri ca Marlyn Monroe, Liz Taylor, Mick Jagger, Liza Minnelli, Michael Jackson, John Lennon, Diana Ross, Elvis Presley, Judy Garland sau personalitati politice ca Lenin, Jackie Kennedy - Onassis 
si Mao Zedong, ca sa ne dam seama ca el a invadat cultura urbana de pe toate meridianele.
Voi incerca sa vorbesc pe scurt depre Andy Warhol (1928-1987), pe numele sau adevarat Andrew sau Andrej Warhola, artist american descendent dintr-o familie de ucraineni ruteni, catolici de rit bizantin, ce au plecat din micul sat slovac Mikova - de linga Medzilaborce, pentru a incepe o viata noua in America.
Andy Warhol a fost un artist total : grafician, pictor, designer de reclame comerciale, ilustrator de reviste si albume discografice, fotograf, decorator de vitrine, producator de videoclipuri si afise publicitare.
Merita rasfoita si colectia celor zece evrei celebri, conceputa special la cererea Muzeului Evreiesc din New York, din care portretul lui Einstein mi se pare deosebit de sugestiv.
Nu vreau sa intru in amanunte biografice, amanunte ce pot fi citite pe wikipedia sau pe site-urile de arta, insa vreau sa va invit pentru citeva minute in muzeul memorial pe care urmasii familiei lui l-au deschis la Medzilaborce, in Slovacia, locul unde au trait strabunicii lor.
De fapt, toate imaginile ce insotesc acest text dedicat lui Andy Warhol, sunt imagini ce pot fi admirate in cochetul si modernul muzeu slovac.
Pe panoul negru din fata se poate vedea lucrarea cu care am deschis blogul : portretul lui Lenin, devenit cu repeziciune un portret-simbol in blocul tarilor de est.
In partea din dreapta, pe peretele din fundal, este expus chipul fostului presedinte al Chinei, Mao Zedong. De-a lungul peretilor, alte si alte chipuri celebre intimpina vizitatorii.
Muzeul mai gazduieste obiecte personale ale artistului, scrisori, fotografii de familie si o serie de obiecte cu autograf.
Dar de abia atunci cind dam ochii cu reclama special conceputa pentru Coca Cola, ne convingem de faptul ca aproape oricine de pe fata pamintului a facut cunostinta cu ceva din spiritul lui Andy Warhol :)
Am descoperit un site cu imagini de buna calitate ce introduc pe nesimtite privitorul in lumea imagistica a lui Warhol :
http://www.josephklevenefineartltd.com/NewSite/WarholAppleTP.htm
Inainte de a iesi din muzeu, si de a parasi Slovacia, atasez un link ce duce la un portret prelucrat :), o varianta mai putin mediatizata dar care imi place in mod special, mai ales datorita amestecului de culori. Cred ca e cea mai deosebita imagine pe care o detine muzeul memorial de la Medzilaborce.
... iar daca cineva doreste sa se joace de-a Andy Warhol, sa dea un click aici : http://www.webexhibits.org/colorart/marilyns.html
suprarealistul renascentist - Giuseppe Arcimboldo
...
Credeti cumva ca suprarealismul s-a nascut in secolul XX ?
Eu zic ca nu :)
Pentru a-mi demonstra spusele voi lua ca punct de plecare acest tablou aflat intr-o colectie particulara din Viena.
Privindu-l cu atentie nu poti sa nu admiri ingeniozitatea executantului.
Nu e vorba de o lucrare moderna suprarealista, asa cum am fi tentati sa credem la prima vedere, ci de un portret pictat in anul 1570 de catre un artist cu o imaginatie formidabila, dar si cu un simt estetic fara cusur.
Autorul imaginii cu care mi-am deschis blogul e pictorul italian Giuseppe Arcimboldo (1527-1593), care, desi nu a fost contemporan nici cu Salvador Dali, nici cu Rene Magritte, nu e cu nimic mai prejos de acesti doi monstri sacri ai suprarealismului.
Giuseppe Arcimboldo a fost deopotriva pictor, arhitect, maestru de ceremonii, inginer hidraulic, decorator de saloane, designer de vitralii si tapiterii, organizator de festivaluri si jocuri de curte ...
A servit la curtea imperiala a trei imparati, si toti trei i-au admirat operele si au aratat respect fata de spiritul artistului, spirit ce depasea timpul istoric in care a trait.
Inventivitatea sa s-a concretizat intr-un ciudat instrument muzical, ce functiona cu ajutorul unei instalatii hidromecanice, denumit Harpa Culorilor :)
Ca pictor regal a executat numeroase portrete pentru familiile imparatilor Ferdinand I, Maximilian II si Rudolf II, insa in paralel a pictat citeva tablouri ce prezinta iluzii optice foarte fin construite.
Utilizind elemente decorative sub forma de fructe, legume, vietati marine, carti, ibrice, crengi, radacini, cochilii de melc, doage si lanturi, pictorul reuseste sa conceapa portrete absolut originale.
Pentru Bibliotecar a folosit cartile, pentru Flora - flori, frunze si crengi, pentru Toamna - fructe de sezon, pentru Pamânt - cerbi, caprioare, lupi, iepuri si alte animale, pentru Avocat - peşti si bucati de carne (oare de ce ?) ...
Tabloul intitulat Vertumnus e de fapt un portret alegoric ce il infatiseaza pe imparatul Rudolf al II-lea in ipostaza zeului etrusc al vegetatiei.
Atunci cind armatele suedeze au invadat orasul Praga, in timpul Razboiului de treizeci de ani, o serie din tablourile colectiei regale au fost luate drept prada de razboi. Asa se face ca ineditul portret Vertumnus a ajuns la castelul Skokloster din Suedia.
La rindul meu am admirat ...
Toamna - Muzeul Luvru, Paris
Vertumnus - castelul Skokloster, Suedia
Flora - colectie particulara, Paris (am corectat link-ul, initial il dadusem gresit :) )
Bibliotecarul - castelul Skokloster, Suedia
Eva si marul - colectie particulara, Basel - Elvetia
Daca contemporanii il considerau un pictor excentric, uneori hilar, alteori doar bizar, unii psihanalisti ai zilelor noastre nu se sfiesc sa afirme ca Arcimboldo ar fi suferit de anumite dereglari mentale, in special halucinatii, de aici derivind si obsesia pentru portretele grotesti.
Nu cred sa fie asa. Arcimboldo nu a fost atins de fiorul nebuniei intr-o mai mare masura decit au fost atinsi alti pictori. Estetica paradoxului, pe care a promovat-o in mod obsesiv in portretele alegorice si in cele ce redau iluzii optice, trebuie cautata in caietele lui Leonardo da Vinci.
Nu, nu a fost ucenicul lui Leonardo, insa exista o filiera care demonstreaza faptul ca Arcimboldo a studiat schite inedite si texte ale celebrului om al Renasterii.
Tatal sau a fost prieten cu Bernardino Luini, ucenicul lui Leonardo.
In 1516, Leonardo va parasi orasul Milano si va pleca in Franta, unde va muri in 1519. Inainte de a pleca ii incredinteaza mai multe caiete lui Luini. Mergind mai departe pe firul cronologic aflam ca Luini moare in 1532, ori in acel moment Giuseppe Arcimboldo avea doar cinci ani. Mult mai tirziu, gratie fiului lui Luini, Arcimboldo va avea prilejul sa studieze fila cu fila caietele cu schite si unele texte scrise de Leonardo, contactul cu ele impresionindu-l profund. Acest fapt e consemnat in studiul istoricului de arta Benno Geiger, studiu publicat in anul 1954.
Greu de incadrat intr-un curent artistic, desi s-a spus ca ar fi mai apropiat de Manierism - curent ce caracterizeaza ultima perioada a Renasterii, Giuseppe Arcimboldo ramine in top ca unul din pionierii suprarealismului.
... mie insa tablourile lui mi se par romantice. Privindu-le am senzatia ca alerg printr-un lung pasaj subteran ce uneste tarâmul viselor cu lumea reala :)
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
